Baciu

*

*         *

– Uite ce fel de forme modelează norii albi pe cerul albastru al satului Baciu! – acela acolo este un cioban.

– Márton, acela nu este cioban, este un haiduc. Un haiduc liber.

– Și uite-te acolo la acel lup!

– Márton, acela mai bine este un câine, un câine de pază!

Copii mici de ciobani stau întinși pe iarba grasă a poienii aflate sub piatra Gothard, iar la mică distanță de ei pasc niște vaci. Copiii s-au spălat în apa răcoritoare a pârâului Fenyős – care cum ajunge în sat, este denumit de către săteni: Pârâul sau Canalul – și s-au întins să se odihnească. Se uită la hotarul de la Șapte Sate, la câmpul Bârsei, respectiv la cer iar între timp povestesc voioși. Imaginația lor vie a prins aripi. János este cel mai în vârstă. Se pregătește să meargă la școală anul viitor. În Satulung. În timpul discuției, mâna îi alunecă involuntar pe pământul argilos de la albia pârâului. Prinde argila în mână. Modelează. Imaginația sa vie oferă sens, formă norilor albi care se învolbură. Între degetele lui devin statui. Már­ton este cel mai tânăr. Ochii lui mici, negrii, cercetează cu curiozitate nepotolită necunoscutul.

– Ce faci domnule căpitan?

– Modelez. Ofer corp norilor.

– Cred că faci farmece, vrăji. Din argilă. Jancsi, tu ești vrăjitorul argilei!

*

*         *

Prima amintire scrisă despre Baciu, este scrisoarea de donație a regelui Ludovic I al Ungariei, datat pe 16 mai 1366, prin care a donat domeniile aflate între râurile Timiș și Tărlung, așezate „în provincia Brassoviensi” și proprietățile care erau în subordine regală din Hu­zyufalu (Satulung), Charnadfalua (Cernat), Turch­fa­lua (Turcheș) și Zlanfalua (Baciu) contelui Ztanislaw. Nu putem explica numele amintit în aceea scrisoare de Zlanfalua, pentru că în alte locuri nu apare o astfel de referire, dar unitatea de azi a localității Săcele ne duce spre aceea evidență necontestabilă, că numai la localitatea Baciu se putea face referire. Una dintre explicații ar putea fi date după clarificarea, explorarea istoriei cetății de la Bolnoc, dacă, de exemplu, ar ieși la iveală faptul că, în aceea vreme un anumit Zalán ar fi fost comandantul cetății, iar legat de el ar fi fost denumit și satul. Tot așa de misterioasă este și denumirea latină a satului (Villa Abbatis), sau Abátia (din limba maghiară) provenită de la aceasta, care în mod evident, se referă la existența unei mănăstiri în aceste locuri, acest fapt nefiind dovedit de istorie.

În 1444, apare sub forma de Báchfalva, în 1456 Villa Bachfalw, în scrisoarea de donație a regele Matei Corvin, trimisă de la Diós­győr la data de 25 august 1460 Bachfalwa, în 1507 Batsch­falva, în 1652 Bácsfalu.

În 1808, Baciu s-a desprins de parohia din Cernatu și s-a format ca și biserică mamă la care până în anul 1886 s-au alăturat și 18-20 de familii din Turcheș.

Casa parohială s-a construit în 1809 (45,6127° N; 25,6691° E; 655 m), după care în 1811, sub preoția lui Sárai Mihály, s-a construit și biserica (45,6126° N; 25,6688° E; 655 m). Orga și altarul au fost ulterior construite. Orga, spre deosebire de celelalte biserici din Șapte Sate, este așezată pe galeria aflată deasupra altarului.

În 1814 a fost turnat și un clopot mai mare.

Lungimea bisericii sfințite în 1815 este de 29 de metri, lățimea sa este de 12 m, înălțimea turnului de 30 de m. Nu aparține niciunui stil caracteristic de construcție.

În 1817 pe lângă casa parohială s-au construit și clădirile anexe: șura, cuptorul, șopronul și grajdul.

În 1830 biserica din Baciu a numărat 1255 credincioși.

În 1831 locuitorii au fost decimați de epidemia de holeră,  din această cauză numărul sufletelor care aparțineau congregației s-a redus.

Școala populară înființată în sala mare a parohiei a devenit în scurt timp neîncăpătoare. În anii 30 deja nu a mai putut adăposti numărul mare de copii, din această cauză, în 1835 și-au construit școala lor confesională din lemn.

Lupta de eliberare din anii 1848/49 a măturat regiunea, Crăciunul Sângeros a luat viața a 20 de persoane din Baciu, mulți însă au fugit și au petrecut mai multe săptămâni sub stâncile Kőba. 33 de persoane s-au înrolat în batalionul 126/140 honvezi, dintre care 23 de persoane au murit eroic.

În 1862, cu ajutorul sârguincios al lui Gödri Mihály s-a construit o școală nouă (45,6127° N; 25,6689° E; 655 m), pe fațada căreia a fost pusă următoarea inscripție: „Auzi nație maghiară, acel popor care are grijă sârguincios de instituțiile sale de învățământ nu va duce lipsă, ci va trăi, va trăi pentru fericirea sa atât pe pământ cât și în ceruri 1862.” Ballagi Mór, tot în acest an, a vizitat școlile din Săcele. Peste 7 ani și ministrul culturii de atunci din Ungaria a fost în vizită în Baciu. În amintirea acestei vizite s-a sculptat într-o tablă de piatră inscripția: „Învățământul țării noastre / reformatorul glorios al ei / B. EÖTVÖS JÓZSEF / în memoria vizitei sale la Șapte Sate/ de către maghiarii din Baciu / pe 29 septembrie 1869.”

Aproape tot în aceeași perioadă cu școala, s-a construit și primăria, cele două fiind față-n față. Această muncă nobilă – construirea primăriei – a putut fi finalizată pe vremea primarului Simon Péter și a grefierului Bar­czaffy Árthur.

În 1891 s-a renovat pardoseala bisericii și s-a construit o capelă mortuară nouă. În aceea vreme s-a construit și linia ferată de interes local între Brașov și Satul Lung, care a contribuit în mare măsură și la prosperitatea localității Baciu.

În 1891 s-a renovat pardoseala bisericii și s-a construit o capelă mortuară nouă. Atunci s-a construit și linia ferată de interes local între Brașov și Satulung, care a contribuit în mare măsură și la prosperitatea localității Baciu.

La data de 16 aprilie 1893 Borcsa Simon István și soția sa, Szén An­na au dăruit bisericii o orgă de 1200 de forinți construită de către maistrul Son­kenik János. Orga veche a fost donată bisericii de la Ferestrău.

Primul produs de presă, ziarul economic și social cu numele Hétfalu(Șapte Sate), a apărut tipărit pentru prima dată la 12 august 1906 și până în anul 1911 a apărut de două ori pe săptămână. Pe lângă Dr. Fekete Endre, a mai fost redactor Kiss Béla, preotul evanghelic din Baciu.

În 1909 s-a început construcția unei noi parohii, iar la data de 21 aprilie 1910 s-a dat de știre că „preotul pensionar, Borcsa Mihály a donat bisericii o pictură valoroasă și foarte frumoasă de altar, sfințirea căreia se dorește a fi organizată în cadrul unei festivități bisericești, împreună cu inaugurarea noii parohii, care este aproape finalizată. […] Probabil, această dublă festivitate va avea loc în a doua zi de Rusalii..”

Lungimea picturii realizate de către Calr Heinrich Bloch este de 3 m, lățimea de 2 m, și îl înfățișează pe Isus în momentul în care educa oamenii din barca aflată pe malul Mării Galileei.

În 1916, în curtea parohiei, s-a construit un grajd și un șopron pentru lemne.

În primul război mondial au murit eroic 47 de oameni din Baciu.

În 1919, s-a introdus electricitatea. În 1925 s-a renovat biserica și casa parohială. Már­tis Mihály a construit un amvon nou.

Din 1923 până-n 1931, în Baciu au apărut Csángó Naptárak(Calendarele Ceangăiești) care erau considerate rarități bibliofile.

În 1930 s-au început lucrările de amenajare ale cimitirului.

Între anii 1934-1945, învățământul în Baciu s-a derulat numai în limba română.

După Dictatul de la Viena, mulți dintre membrii bisericii din Baciu s-au refugiat în Transilvania de Nord. Din această cauză numărul membrilor din congregației a scăzut.

În 1935, ca și continuarea a Csángó Naptárak(Calendarele Ceangăiești)a apărut Luther Naptár(Calendarul Luther).

În Baciu, între anii 1936–1938, a apărut o nouă tipăritură evanghelică cu numele Viața Evanghelică (Evangélikus Élet).

Cutremurul din 1940 a avariat turnul bisericii. Lucrările de reparații s-au putut efectua în scurt timp.

În cel de-al II-lea război mondial, au decedat 28 de persoane din Baciu. În ianuarie 1945, datorită originii sale nemțești, preotul congregației, Gillich Fülöp a căzut prizonier rușilor.

La data de 8 noiembrie 1950 legea nr. 5 a prevăzut unirea localității Baciu cu celelalte trei sate, Turcheș, Cernat, Satulung  sub numele de Săcele – probabil de la săticele(sate mici).

În 1979, în cimitirul satului  Baciu s-a finalizat capela mortuară. (45,6097° N; 25,6672° E; 710 m).

După 1990, numărul copiilor care învață în limba maghiară este în continuă scădere. În 2010, clasele V–VIII ale secției maghiare au fost lichidate, după care în 2011 și clasele I–IV au fost desființate. În localitatea Baciu s-a desființat învățământul în limba maghiară, chiar dacă această zonă, datorită vieții educaționale, ecleziastice cu o bogată cultură, a dat lumii numeroși intelectuali.

Dintre preoții recunoscuți, constructorii de biserici, oamenii de știință, sculptorii, medicii, personalitățile publice și de cultură, politicienii, avocații, scriitorii, jurnaliștii, editorii de ziar și strategii,  cu siguranță artistul sculptor Istók János este cel care se distinge.

S-a născut la data de 15 iunie 1873, în Baciu și a decedat la vârsta de 99 de ani la data de 22 februarie 1972, la Budapesta. Opera sa de viață este impresionantă. Mai mult de 350 de statui, dintre care mai mult de 60 stau ca și ornamente în piețele din Ungaria: statuia moșului Bem în fața clădirii Ministerului de Externe, Statuia lui Széchenyi Ferenc, prototipul academicianului maghiar, în curtea Muzeului Național,  monumentul lui Csány László la Zalaegerszeg, statuia lui Ramasetter Vince la Sümeg, câinele păzitor Cézár în parcul de distracții, tot așa de multe monumente despre primul și cel de al II-lea război mondial și am putea continua. A fost membru în 10 asociații internaționale, era deținătorul mai multor ordine datorită faptului că lucrările sale, care  trec peste mai multe epoci, a atras atenția multor oameni, începând de la Franz Joseph al Austriei, prin Ministerul de externe al Poloniei, până la comisiile de specialitate din Ungaria. Activitatea și sculpturile sale poartă semne distinctive, care i-au fost oferite, după școala primară de la Baciu, de școala de sculptură în lemn de la Satulung, pornind pe aceea cale artistică a cărei drum a fost pavat de maistrul de la München, Éberle Sirius, Stróbl Alajos, Köllő Miklós.

Jakab András (Baciu, 5 mai 1906 – București, 13 februarie 1939), care numai datorită decesului său la o vârstă tânără nu a putut să ajungă la nivelul lui Istók János, chiar dacă talentul și îndemânarea exista. Acest lucru a fost atestat de București, Budapesta, Roma, dar din păcate – în urma unui atac legionar român – a devenit victima unei lupte, cu care poporul ceangăilor din satul Baciu, nu a avut nici o legătură.

Dacă și la preoți, astfel ca și în cazul regilor, putem să vorbim despre dinastii, atunci Borcsa Mihály cu siguranță (Baciu, 22 februarie 1824 – Baciu, 3 decembrie 1913) a înființat o dinastie de preoți. Au urmărit exemplul „Patriarhului” din Șapte-Sate, „curierului lui Kossuth-” – pentru că în 1848 a fost și soldat – și descendenții săi, Kiss Árpád (Sâncraiu, 16 noiembrie 1851 – Cernat, 21 decembrie 1929) fiind ginerele lui în arborele genealogic a familiei Borcsa–Kiss, în afară de ei, 11 preoți, profesor universitari la teologie: dr. Borcsa Mihály (1868–1902), Kiss Béla (1879–1920), Kovács Gyula (1880–1943), Bíró László (1891–1956), Kovács László (1916–2009), dr. Kiss Béla (1908–1951), Füzessy Irén (1912–2004), dr. Kovács László Attila (născut în 1958), Kelemen Erzsébet (1965), Kiss Béla Andor (născut în 1935), Török László (născut în 1960).

Baciu – o comună mică în curbura Carpaților, pe pământul ceangăilor de la Șapte Sate, la picioarele Masivului Piatra Mare și la picioarele Bunlocului. Deși istoria sa timpurie este împletită cu numeroase secrete, chipurile personalităților sunt cioplite în stânci, iar realitatea povestită de către ei a făcut ca satul Baciu să devină renumit.

Kovács Lehel István: Térben és időben… Barangolás a Barcaságon
Hétfalusi Magyar Művelődési Társaság, Négyfalu, 2017.
ISBN 978-973-0-25878-3