Satu Nou

Barcaújfalu, Villa Nova, Neudorf, Satu Nou. Sat la 21 km nord-vest de Brașov. În 2002, din 1407 locuitori, 938 erau români, 405 erau maghiari, 5 erau germani și 59 erau rromi. În 1900 avea 1780 locuitori, dintre aceștia 1208 aveau limba maternă maghiara, 560 româna și 12 germana. Pe vremuri, era cel mai mare centru de olărit din Țara Bârsei, în zilele noastre de abia au mai rămas una-două mostre de vase de lut.

*

*         *

În dimineața zilei de Sfântul Mihai, însuși soarele, care se ridica parcă jucându-se deasupra Comloșului și Esterei dinspre Munții Ciucașului, a mângâiat strada Vásár (Târgului). Deși era foarte devreme, în centrul satului Cernatu se adunase o mulțime foarte colorată. Fiecare se agita în fața propriului cort, aranja mesele, căruțele încărcate cu diferite produse, care soseau într-un șir fără sfârșit. Începea târgul. În padocurile amplasate la capătul străzii Vásár (Târgului) erau mânate vite, porci, oi, cai. Săsoaicele despachetau fasole, ceapă, ridichi, morcovi, iar secuiencele din Coșeni varză zsömök (îndesată)[1] de iarnă și de vară, gulii, ridichi, ceapă roșie secuiască. Târgul era unul mare, au sosit și 50 de căruțe umplute cu varză. Precupețele localnice vindeau din saci vinëté[2], árdiét [3], porumbul adus de soții lor căruțași din Țara Românească. Cei cu legume au adus și păsări de curte, ovăz și grâu. De la Purcăreni soseau și căruțe cu var,  și pe kompona(cumpăna)[4] agățată pe partea dorsală a coviltirului, comercianții vindeau la kilogram varul nestins. Pe lângă aceștia stăteau în ordinea sosirii căruțele încărcate cu scânduri, produse din lemn din Budila, Teliu, Ciuc, Zagon. Localnicii scoteau la vânzare lemne de foc și fân.  Unii dintre sașii din Cașolț ofereau la vânzare ulei de in, respectiv vindeau pogace de in pentru hrana purceilor și a vițeilor. Nu puteau să lipsească nici căruțele cu șindrilă, scări, vase din lemn, greble, sau furci din lemn.

Țesăturile de casă frumoase din Șapte Sate deschideau șirul hainelor. Croitorii și blănarii își aranjau produsele,  iar pe lângă aceștia, româncele vindeau postav, cergi, fețe de masă  din lână. Ca și răcoritoare,  secuiencele ofereau căni umplute cu apă minerală și oțet celor însetați, iar laptele bătut făcut din lapte de vacă sau bivoliță, era vândut din ciubăr. Cei din Scheii Brașovului ofereau portocale, lămâie, fructe. Alții ademeneau cumpărătorii cu brânzeturi și pește sărat. Câteva femei din Trei Sate vindeau pâine proaspătă pusă pe un sac așezat pe jos, sau făceau cadou copiilor faguri de miere tăiate cubulețe.

Comercianții de dulciuri reprezentau o pată de culoare distinctă în târg. Vindeau bomboane sau turtă dulce turnate pe bețișoare, sau ambalate în hârtii colorate. Părinții le făceau pe plac copiilor cu turtă dulce în formă de husari, fabricată la Târgu Secuiesc, iar băieții dăruiau iubitelor turtă dulce sub formă de inimioară cu oglindă în mijloc. Aveau trecere mare batistele, năframele și alte obiecte potrivite pentru cadouri. Țiganii din Șapte Sate făceau comerț mai ales cu ciuperci, mături,  dar era prezent și tocilarul ambulant și prezicătorul, din cutia căruia un papagal extrăgea bilețelul care prezicea viitorul. În timp ce adulții se cinsteau după un târg reușit cu un aldămaș, în grădina de vară copiii se împingeau în caruselul amplasat.

Un zdrăngănit ascuțit a întrerupt karicsolás(cârâitul)[5] găinilor atunci, când o căruță din Satu Nou s-a oprit lângă legumicultori, iar meșterul olar a început să-și descarce și să-și aranjeze produsele. „Ceangăi din Satul Nou, făcător de căni!” – făcea mișto cu voce tare un copil care alerga pe acolo. În curând au mai sosit două căruțe de olari, unul aducând produsele ceramice românești locale din Tohanu, iar celălalt din Brașov, cu produsele ceramice săsești.

Cu cât soarele urca mai sus pe cer, târgul se umplea de oameni, iar în zgomotul deja aproape insuportabil, un domn în jur de 60 de ani s-a îndreptat către olarul din Satul Nou. Pantalonii călcați la dungă, pelerina de călătorie ușor prăfuită, pălăria și bastonul dădeau semne că vine de departe.  Și-a aranjat lornionul fixat pe nas și a intrat în discuții cu meșterul.  Era interesat de vasele de ceramică din Țara Bârsei, scria un studiu de artă decorativă. După saluturile și formalitățile uzuale, a trecut direct la întrebări.

Să începem prima dată cu materia primă. Din ce materiale lucrați, cum le pregătiți pe aceasta pentru prelucrare? 

– Materialul este adus de la marginea localității Codlea – răspunse meșterul – pământul lui Ábrahám este cel mai bun. Aducem cu căruțele. Știți, pământul de pe celelalte hotare este prea gras, trebuie amestecat cu nisip. Pe movila Pădurii noi este pământ bun. Îl aducem vara, îl depozităm în pivniță. Iarna îl punem în curte, ca înghețul să mărunțească bulgării. Înainte de prelucrare îl ducem în pivniță, după care îl udăm zile în șir, îl călcăm cu picioarele, îl batem bine cu lopata.

Înainte de a-l pune pe roată ce faceți?   – a întrebat străinul în timp ce își lua des notițe.

– Îl tăiem cu sapa la dimensiunea unei găleți, îl ducem sus și îl trântim pe banca de frământat, după care îl aplatizăm cu bâta, îl frământăm, după care iarăși îl aplatizăm prin lovire de 3-4 ori. Mai târziu îl răzăluim[6], apoi îl frământăm ca pe un aluat. Când are consistență bună urmează regölés[7]. Formarea ceramicii o facem cu degetele afundate în focsosvíz(apă focs)[8] și cu cuțit din lemn, după care se finisează cu bőröző(plotogul)[9]. Între timp ne ștergem mâinile pe gagya(nădragii)[10] unși cu argilă.

Cum sunt uscate vasele?

–Zvântarea se face în atelier. Le întoarcem cu  száda(gura) [11] în jos.  Pe oalele mari putem aplica mânerele deja după o jumătate de oră, pe cele mici numai după două zile. Verificăm cu mâna cât de moale este materialul, și așa aplicăm mânerele.

Povestiți-mi acum despre glazurare!

– Aceasta este făcută de femei. Avem două tipuri de oale, cele pe care le ducem la târg și cele care sunt folosite acasă. Pentru albirea sau angobálás[12] a vaselor ornamentale aduse la târg, folosim pământul alb de la Ciuc sau de la Cristian. Liniile mai groase le trasăm cu cornul[13], cele mai subțiri cu pincuska[14]. Oalele noastre de acasă sunt maro cu picățele. Oalele aduse la târg sunt mai degrabă săsești: albe și albastre. Ornarea este urmată de zsöngézés[15]. După aceea glazurăm.

De unde faceți rost de glazură?

– Păi asta din magazine. De multe ori aducem și de la Baia Mare. La o măsură de glazură amestecăm două măsuri de nisip din Ariușd sau pulbere din sticlă. De multe ori punem și békasó[16]. Măcinăm glazura până când nu zgârie unghia dacă îl presăm între două unghii. La glazura verde adăugăm pulbere arsă de cupru, la cea purpurie pulbere de fier. Avem 4–6 mázalótál(vase de glazurat)[17] pentru prepararea diferitelor culori. Vasele mai mici le cufundăm în glazură, iar pe cele mari, întorcându-le cu gura în jos, turnăm glazura cu o fakalán(lingură de lemn de glazurat)[18]. Nu glazurăm fundul vaselor, pentru ca atunci când sunt clădite una peste cealaltă să nu se lipească. Defectele produse la prima ardere se corectează cu fódozó máz(glazura de peticire)[19]. Culoarea vaselor ornamentale și ale kávoly[20] sunt date de azur. Acest cobalt este incolor, dar prin ardere devine albastru. Îl cumpărăm gata făcut din Brașov. Este importat și nici nu poate lucra cu el orice olar. Nu este simplu.

Care este modelul specific din Țara Bârsei? 

– Vedeți, canciogurile noastre au înălțimea de 15-26 cm, ornamentele sunt dese, vasul este împărțit în trei părți prin linii verticale. Pe două părți va fi modelul principal, firul de floare care șerpuiește în sus, la capătul căruia este un melc sau o rozetă.  Locul rămas este umplut cu trandafir, lalea, lăcrimioară, puncte sau picior de crab. Piciorul de crab este tipic din Satul Nou. Modelul este înconjurat de linii drepte sau ondulate. Și mânerul este ornat cu linie ondulată. Modelele noi sunt: trandafirul, crizantema, margareta, garoafa, strugurii.

Să vedem și un canceu săsesc – a spus străinul, și a pășit către următoarea căruță

– Aici este acesta  – a arătat unul olarul din Satul Nou. Știți, cana din Brașov este mai mare și nu este la fel de îngustă ca și a noastră. Vasul este împărțit în patru părți și este ornat cu pensula.

Într-adevăr ornarea dă impresie de rococo, este ordonată, împărțirea este foarte precisă. 

– Da, al nostru este aleatoriu, imită natura. La sași lipsesc punctele, florile de umplere. Ornarea este mai abstractă, mai masivă. Noi cunoaștem numele fiecărei flori, frunze. Motivele noastre seamănă cu motivele de pe ouăle încondeiate. Oalele săsești au modele albastre. La noi sunt frecvente oalele ornate cu motive multicolore, maro, verzi, negre. Cele multicolore le fabricăm pe gusturi ungurești, iar cele numai albastre pe gusturi săsești. Elementele ornamentale, culorile tăvilor și farfuriilor decorative, a oalelor, a cănilor, a ulcioarelor, a borkánelor[21] a tăvilor cu păsat, a lavoarelor sunt asemănătoare cu cele ale cănilor. Noi folosim și ornarea cu pământ verde sau alb. Avem și oale albe și negre. Multe findzsa[22] și  cana pentru muls capra[23] sunt fabricate în Satul Nou, care au partea superioară vopsită în alb, iar partea inferioară în negru. Românii din jurul Sibiului le cumpără mai ales pe acestea. Meșterii brașoveni, datorită legăturilor nemțești, olandeze, italiene au naturalizat procedee noi. Argila este exploatată de la marginea orașului, iar caolinul de pe Dealul Melcilor. Cele mai răspândite motive ornamentale ale sașilor sunt: floarea soarelui, lalelele, vrejul de fasole, frunza de acăț, diferite forme geometrice și tabla de șah.

Deci există diferențe și între patrimoniul de modele și în tehnică. Maghiarii lucrează cu corn, sașii cu pensula. Să vedem acum și o oală românească.

– Olarii români din Țara Bârsei locuiesc în Tohanu, acesta este cel mai mare centru al lor. Este valabil și pentru ei faptul că, fabricau oale nu numai pentru uzul propriu, ci și pentru vânzare la sașii brașoveni, astfel și acestea sunt albe și albastre. Modelul caracteristic este steaua. Dar și ei folosesc spirala – a început să povestească meșterul din Satul Nou, și imediat au pășit mai departe la a treia căruță. – Marginile farfuriilor sunt ușor ondulate, și ca și element ornamental apare frunza de salcâm și floarea soarelui. Este comună însă laleaua  și arborele vieții.  Românii fabrică și cană pentru pomană[24] și  oale de moși[25]. Cei din Tohanu lucrează din argilă galbenă, care după ardere devine roșie precum cărămida. Ornarea se face prin zgâriere sau scriere. Porțiunea imediat dedesubtul gurii vaselor mai mari este ornată cu linii geometrice simple albe, cele mai mici cu linii, puncte, cercuri, spirale formate din glazură verde sau galbenă. Modelele cu plante sunt aplicate mai ales pe partea inferioară a canciocurilor. Pe vasele vechi modelul simplu forma un brâu, acum pe cele mai noi sunt multe elemente preluate de la noi.

După această scurtă comparație să revenim la Țara Bârsei. Ce lucruri interesante mai produceți? 

– Facem de toate. Sunt unii care fac numai jucării. Muți, tutika[26], cai, porci, urși, păsări, ornamente pe acoperiș, teracote, de toate. Cel mai mare vas pe care l-am făcut vreodată a fost o oală pentru sarmale de 100 de litri. Frații Nagy, András și György l-au făcut din două bucăți. În 1925 Székely Márton a făcut câte un vas pentru fiecare participant la nuntă.

Un lucru a mai rămas de lămurit: vorbiți de cuptorul de ardere!

– Locul de ardere a vaselor a fost  construit pe un spațiu închis. Aici depozităm și ceramica care este gata. Cuptorul are forma unui trunchi de piramidă, în interior cu colțuri rotunjite, clădită din cărămidă nearsă. Baza acestuia este de 2 m, iar partea superioară de 1,5 m. Tot atât îi este și înălțimea. Începem încărcarea cuptorului dimineața, ca s-o putem termina până seara. După încărcare umplem gura cuptorului cu cioburi de oală. Aprindem focul lângă cuptor, și îl punem sub cazan apropiindu-l încet. Facem focul cu lemne de fag fără noduri, mărunțite. La sfârșit, așezăm lemnele claie, ca temperatura să scadă treptat. Nu deschidem ușa cuptorului. Din când în când batem din palme deasupra cuptorului și dacă apar scântei albe, se apropie terminarea arderii. Ține 5-6 ore, până când nu mai apar limbi de foc pe partea superioară a cuptorului. Nu trebuie forțată arderea, deoarece se schimbă culorile. Lăsăm până următoarea zi dimineață răcirea cuptorului.

– Mulțumesc pentru discuții, Dumnezeu să vă binecuvânteze. Veniți, să intrăm în Grădina de bere, să punem pecetea pe cele spuse! – punându-și  străinul carnețelul de notițe, dar este foarte probabil ca pe lângă unul-două pahare, să mai fi avut discuții aprinse despre viața satului…   

*

*         *

Comuna Satu Nou, care este comuna cu trecutul cel mai îndepărtat din  Țara Bârsei, în anii 1366 și 1404 figurează în sub denumirea de Newdorf, în 1414 apărând sub forma de Vyfalu (Satu Nou). Prima sa mențiune apare în scrisoarea de donație emisă în 1 septembrie 1366 de regele Ludovic I. al Ungariei. Conform legendei de origine, inițial în locul său a fost un sat denumit Komlós[27], dar deoarece aici locuiau bandiți, municipalitatea i-a dat foc. Conform celeilalte variante a legendei, i s-a dat foc în timpul primei invazii a tătarilor. Din satul Komlós de odinioară au dăinuit locurile cu numele Locul Satului [Faluhely], Pârâul Tătarului [Tatárpatak].

Conform tuturor presupunerilor, primii locuitori ai satului au provenit din Őrtelep, care era amplasat pe actualul loc al localității Várnyak. Pe această coamă de deal sub formă de semicerc, protejat de pârâul Homorod – înconjurat de mlaștini – pe vremuri stătea un turn de veghe, stâlp de semnalizare. Azi rolul său de protecție este păstrat numai de nume.

În 1462 Satu Nou era domeniul unei familii  de nobili din Brașov. Ultimul descendent al familie, neavând moștenitor, l-a donat orașului, și astfel, Brașovul a devenit  stăpânul feudal tot mai lacom al Satului Nou.

Sătenii obligați la o soartă de iobagi, profitau de fiecare ocazie să se elibereze de Brașov, astfel a izbucnit în Satu Nou și revolta țărănească a lui Dózsa György în 1514.  Însă Brașovul a reprimat crunt revolta, probabil că și  Komlós atunci și-a găsit pieirea, deoarece în câteva documente din perioada respectivă încă îi figurează numele, dar după aceste evenimente niciodată.

Satu Nou a suferit mult nu numai din cauza exceselor Brașovului,  ci și datorită poziției sale geografice. Tătarii și turcii care au străpuns Carpații l-au cotropit de mai multe ori, însă nici aceste invazii, nici pesta și nici incendiile frecvente nu au putut să-l distrugă, de fiecare dată punându-se cu succes pe picioare.

În 1427 a fost construită aceea capelă – în calitate de filie a Brașovului -, care reprezintă sanctuarul actualei biserici. Stilul său constructiv este caracterizat de o formă gotică simplificată. Un punct de sprijin pentru vârsta bisericii și parohiei este un an copiat de pe o grindă veche a casei parohiale: 1415 die 27 maji. Și azi se vede sanctuarul sub formă de semicerc al lăcașului sfânt. Pe vremuri, lângă acesta stătea sacristia, dar a fost zidit atunci când aceasta a fost demolată. Pereții și tavanul boltit al capelei erau pe vremuri ornate de fresce. „Sub tencuiala dărăpănată a locului sfânt apar contururile picturilor murale cu tot felul de figuri sfinte” – scria Orbán Balázs, dar acestea au văzut lumina zilei și la renovarea din 1927, ca mai târziu, iarăși, să dispară sub stratul de tencuială. Explorarea bisericii din punct de vedere al istoriei artei se lasă încă așteptată.

Satul, în întregime catolic de dinaintea  reformei, a devenit evanghelic-luteran sub efectul reformei protestante a lui Honterus din 1544, iar atunci s-a și înființat prima sa școală populară.

De la limba latină a bisericii catolice, satul a trecut la slujbele în limba germană. Procesele verbale erau scrise de preoți sași, iar limba fiecărei ceremonii a devenit germana.

În 15 august 1658, în urma unui atac mai puternic al turcilor, casa parohială a fost distrusă în totalitate iar biserica a fost și ea afectată. Turcii au dus cu ei marea majoritate a bărbaților. După atac, populația a fost decimată de pestă,  astfel încât ruinele au putut fi curățate numai după decenii, când s-a început și reconstruirea.

Biserica a fost refăcută în anii 1700. Capela veche rămasă pe post de sanctuar a fost prevăzută cu naos de biserică. Noua parte a bisericii poartă indiciile simplificate ale stilului roman anterior. Biserica se află și în momentul de față în această formă, având lungimea de 20 m, lățimea de 9,5 m și înălțimea de 5 m.

În 1703 a fost terminat altarul vopsit în ulei, pe care se pot vedea  Isus răstignit pe cruce, Maria și Ioan, cel mai bun discipol al Mântuitorului, respectiv cei patru evangheliști.

În această biserică a fost amplasată și prima orgă, respectiv cristelnița sculptată în lemn, care este o adevărată comoară din epoca medievală. Despre vechimea sa prezintă mărturie și inscripțiile pictate.

Din 1719 datează scaunul preoțesc cu trei locuri de șezut, frumos sculptat și pictat.

Conform tradiției, în 1781, într-o duminică, atunci când preotul sas a început să cânte în biserică, feciorii au început să cânte ungurește, iar la începutul predicii populația a ieșit din biserică cântând un psalm maghiar.  Nu peste mult timp a fost numit un preot maghiar la Satu Nou, în persoana lui Gödri János.

În 1785 a fost demolată turla de lemn din partea estică a bisericii, care se afla într-o stare degradată, iar pe partea vestică a fost ridicată o turlă de 21 m, din piatră și cărămidă, acoperită cu țiglă.  Lucrările au fost terminate în 1788.

În 1790 a fost pus pe poziție amvonul, și tot atunci a fost terminată și galeria pictată. Între elementele de decor se află nenumărate înscrisuri, cum ar fi „Cu ce măsură ați măsurat, așa vi se va măsura și vouă.”

Din această epocă datează comoara scumpă a comunității bisericești, primul exemplar al bibliei de la Oradea tipărită în 1661, cu însemnările în limba latină ale lui Gödri János. Soția primului pastor maghiar a donat pentru Satu Nou un potir din cositor.

Locașul parohial și biserica au fost renovate în 1852, iar în 1890 țiglele deteriorate s-au schimbat cu coli de tablă.

Și clopotele bisericii ar putea să povestească o întâmplare interesantă. Tradiția susține că înainte de incendiu, clopotele din Komlós au fost ascunse într-o fântână, locul căreia și în prezent este necunoscut. În primul război mondial biserica a fost spartă, iar clopotele, printre care și cel mare de 3 chintale și jumătate, au fost confiscate. Ca turla să nu rămână mută, în 1920 comunitatea a cumpărat două clopote mai mici.  Între 1923–1925 biserica și turla au fost renovate, ocazie cu care domeniul a fost împrejmuit cu gard din piatră. Atunci a fost reabilitată și orga care a fost deteriorată în războiul mondial.

În 1930  Keöpeczi Sebestyén József a repictat tot altarul.

Pe câmpul de luptă al primului război mondial au murit eroic 39 de maghiari din Satu Nou.

În 1935 a fost construit un cămin cultural, iar în 1939 o parohie modernă, dar în 1953, căminul cultural a fost luat de consiliul local.

Din cele 23 de ha de ogoare naționalizate pe vremea comuniștilor, bisericii i-au fost restituite doar 5 ha.

Biserica a fost renovată în mod repetat în 1982 și în 2014.

Monografia localității a fost scrisă în anii 1980 de preotul protopop Jakab Mihály.

În Satu Nou s-a născut în 15 octombrie 1937 matematicianul, cercetătorul și profesorul universitar Soós Jenő. Domeniul de cercetare al profesorului decedat în 15 august 2001 a fost mecanica corpurilor solide.

Tot aici s-a născut, în 17 aprilie 1946, graficianul maghiar transilvănean, Fazakas Tibor, care trăiește la Hunedoara, și care este dezvoltatorul Op-art-ului secolului XX.

Deși este unul dintre cele zece sate maghiare din Țara Bârsei, iar de multe ori este pomenit împreună cu satul ceangău Șapte Sate, dialectul seamănă mai mult cu dialectul secuiesc din Baraolt, obiceiurile fiind total diferite. Și în zilele noastre există obiceiul colindatului de Crăciun, când sătenii se pornesc și umblă în grupuri din casă în casă, și dau glas cântecelor religioase de comunitate ale localității. Gospodinele primesc musafirii cu  renumitele plăcinte din Satu Nou.

Populația localității Satu Nou a dispărut aproape în totalitate de mai multe ori, repopularea sa fiind ajutată de migrația locuitorilor noi atât din Baraolt, cât și din zona de Câmpie, dovadă fiind anumite nume de familie.

Să sperăm că, așa cum pe parcursul istoriei satul a reînviat de atâtea ori, așa o să renască, precum pasărea Phoenix din cenușă și ceramica din Satu Nou.

Kovács Lehel István: Térben és időben… Barangolás a Barcaságon
Hétfalusi Magyar Művelődési Társaság, Négyfalu, 2017.
ISBN 978-973-0-25878-3

_____________________________________________

[1] Zsömök: îndesat sbs.

[2] Vinëte: vinete sb [Bot.] Rom.: vinete {Solanum melongena L.}.

[3] Árdié: ardei sb [Bot.] Rom.: ardei {Capsicum annuum L.}.

[4] Kompona: cântar sbs.[Mijl.] Rom.: cumpănă (< Szl. konpona).

[5] karicsol: cotcodăcește verb.

[6] Cu un cuțit făcut dintr-o coase stricată se taie în fâșii înguste, ca să se poată îndepărta impuritățile.

[7] Se rup bulgări atât de mari, încât să ajungă pentru un vas.

[8] Focs: o pastă de argilă lichidă, care este folosită de olar în timpul activității sale pe roata de olărit în vederea lubrifierii mâinii   subs.

[9] Bőröző: bucată decupată din piele de miel, lată de două degete și lungă de o palmă mică   subs.

[10] Gagya: pantalon subs [Vest.].

[11] Száda: gura subs.

[12] Vasul format pe masa de olărit este uns cu o pastă subțire de argilă de o anumită culoare, ca suprafața sa să fie mai netedă.

[13] Corn: corn pentru scris subs.

[14] Pincuska: pensulă subs.

[15] Zsöngézés: prima ardere verb.

[16] Békasó: pulbere de cremene spart subs.

[17] Mázaluótál: vasul în care se ține, se amestecă glazura subs.

[18] Kalán, kalány: lingură subs.[Mijl.].

[19] fódozó máz: glazura cu care se pot corecta greșelile subs.

[20] Kávoly: teracotă subs.

[21] Borkán, borkány: borcan subs [Mijl.] Rom.: borcan (< Bul. burkan).

[22] Findzsa, findzsiacska: cană și farfurie, farfurioară de ceașcă subs [Mijl.].

[23] Csipor, csiporka: cană subs [Mijl.].

[24] Mâncare, băutură dată cu ocazia praznicului sau parastasului. Rom.

[25] Oale negre pentru ritual cu numele de „moșoaice, denumite așa de la sărbătoarea română ortodoxă „Moși”, din care în prima lună a lunii noiembrie se împarte mâncare la săraci

[26] Tutika: fluier subs.

[27] Satul nu a avut nume românesc, numele său german fiind: Hopfseifen.

Activități

Programe

Cultură imaterială

Produse locale

Recomandări

Hostel Zozo House

O adevărată oază în agitația orașului, care promite o atmosferă prietenoasă și relaxare deplină. Este baza perfect...

Mai mult