Crizbav

*

*         *

Pregătirea era în toi. În ambele locuri. Cele două case fremătau, forfoteau, locul era plin de rude. Destul pentru zece sate. Destul pentru zece sate maghiare de ceangăi… De dis de dimineață, rudele veneau în continuu iar pentru că evenimentul era unul foarte important, toți s-au îmbrăcat în port național. Oameni au admirat abundența de culori, dar și faptul că – neluând în considerare detaliile – imaginea de ansamblu al porturilor era unitară.  Alaiul a pornit de la casa mirelui, care conform tradiției, atunci și-a primit ivándⁱék(cadoul)^[1]: un car vopsit în verde, având o lungime de 3 m.  Nuntașii defilau chiuind puternic și din când în când aruncau cu bani în gălețile pline cu apă, ornamentate cu flori de către copii. Sosind la ușa miresei, au spus: Suntem oamenii târguitori, am auzit că aveți aici o tânără, dacă ne înțelegem, o cumpărăm – însă acolo li s-a întins numai o mătură îmbrăcată. Aceasta nu este cea adevărată! După aceasta a ieșit din casă o femeie bătrână: aceasta deja a fost.  Între timp mireasa și vornicesele au fost acoperite în așa fel, încât numai mâna lor să se vadă, iar mirele trebuia să recunoască mireasa doar văzându-i mâna.

Aceasta este cea adevărată! Cât cereți pe ea? Este prea mult, eu nu am bani pentru aceasta… Dar este oare sănătoasă? Noi o vedem la exterior, dar interiorul corespunde? Parcă ar fi invidioasă! În final s-au înțeles și au mulțumit părinților pentru faptul că au crescut-o, iar alaiul nuntașilor a pornit spre biserică într-un șir lung, astfel și noi putând să admirăm costumele deosebite.

Portul popular al femeilor din Crizbav este deosebit de frumos. Femeile și fetele își împodobesc îndeosebi capul, iar părul, care în mod obișnuit este prins în kuóda(coadă),  este încolăcit pe partea superioară a capului. Conform tradiției maghiare străvechi, pe aceasta se așează o cununiță plină cu șiraguri de mărgele. În timpul mersului mărgelele care se ciocnesc zornăie, sună. Pe cununiță sunt cusute panglici colorate, care atârnă până la călcâi. Femeile tinere poartă csepesz (bonetă) pe care – în locul voalului alb care se poartă în zilele lucrătoare ale săptămânii – se leagă năframă colorată. Și femeile poartă bonetă brodată de o formă specifică. Din cânepă împletesc un coc în formă de semicerc sau de potcoavă acoperită de o țesătură albă, care este fixată în partea dorsală a bonetei. Peste aceasta vine voalul alb dintr-o țesătură fină, care este presat de o panglică roșie legată în spate, deasupra frunții. Aceasta, în general, este prinsă de coc cu șase ace ornate, foarte frumos aurite, în așa mod, încât două se regăsesc deasupra cocului, iar două câte două lateral. Vara, fetele și femeile tinere nu poartă costum deasupra cămășii. Cămășile fetelor, la gât, la manșetă și de-a lungul lungimii brațului, sunt ornate prin coasere cu fir de culoare roșie purpurie, cu arabescuri antice și cu alte motive de plante. Fusta se realizează din țesătură albastră. Peste aceasta se poartă un șorț alb, care în mijloc este ornat cu crestături, iar la margini cu dantelă. Peste rochia din țesătură din in se poartă un brâu cu ornamente din metal și pietre semiprețioase. Iarna, femeile și fetele poartă peste cămașă un cojoc alb din piele. Este specific locului, ca atunci când femeile de la Crizbav se duc biserică, să poarte la gât un batic purpuriu. Marginea și cele două capete ale baticul alb croit sub forma unui prosop,  sunt brodate artistic cu fire colorate. Portul bărbaților constă din pălărie neagră cu bor lat, cojoc care se trage peste cămașa strânsă cu șerpar. De sărbători poartă pieptar negru și ciorapi albi strânși. Preotul Sexty Kálmán, care a venit din Ungaria și a slujit între anii 1904-1941 la Crizbav, a insistat pentru introducerea portului ungar în vremurile politice grele.

Și locuitorii din Satu Nou au păstrat portul vechi maghiar folosit de sași. Bărbații poartă mantaua albastră cu croi lung, pantalonii maghiari din postavul de culoare închisă al sașilor nu numai în timpul săptămânii, ci și duminicile. Portul lor festiv pentru biserică în cazul bărbaților cuprinde magyarka (dolmanul lung cu cataramă), în cazul femeilor mantaua, iar în cazul fetelor chivăra din catifea. Cei din Satu Nou poartă cu plăcere atât portul festiv maghiar, cât și vestimentația maghiară.

Vestimentația bărbaților din Apața este asemănătoare celor din Crizbav. Și îmbrăcămintea femeilor este foarte asemănătoare, cocul, pe care se pune boneta este rotund, iar voalul care este așezat pe el este mai gros. Fetele din Apața își pun în cap o cunună specifică, ornamentată cu mărgele. În cazul sărbătorilor nu poartă batic purpuriu, ci pun un cearceaf alb pe spate ca și o manta.  La Apața se poartă cămășile încrețite, la care partea de gât și manșetă este încrețită după diferite modele.

Bărbații din Șapte Sate (embërek(oamenii) vara poartă cămăși large din pânză de cânepă, gagya(izmene), sau ciorapi din postav alb.  Gulerul este rigid,  în față se închide cu un șnur cu ciucure. Cămașa este lungă, este purtată în exterior, partea inferioară ajunge aproape până la genunchi. Cămașa este strânsă cu un brâu lat, cu diészü(chimir). În acesta se țineau bani și documente, și pe el a fost fixat și tocul pentru cuțit, respectiv și punga pentru instrumentul de făcut foc. Pe vreme mai friguroasă au purtat manta din pânză, firiskuó din pânză de in, dar cunoșteau și kozsokul(cojocul) scurt și lung, brodat cu mătase, flăcăii purtau (lombos guba)sarica, cu care mergeau să curteze fetele și să aibă grijă de animale.  Pe cap purtau pălărie neagră cu bor lat, iar atunci când era frig, purtau căciulă din blană neagră sau albă. În cazul sărbătorilor vestimentația din pânză de cânepă a fost schimbată pe cea din pânza de in, care avea țesătură mai fină. Ca și pardesiu, în Săcele se purta zekie(pieptar) alb, iar în Trei Sate de culoare neagră. Încălțămintea era egiéjszlábu csimma(cizma lungă întreagă). Iarna, când se mergea la pădure, purtau gyiébá lungă, în cazul nunților purtau sárigcérnás ing(cămașă cu ață galbenă) și mejjes(pieptar), care era brodat cu tulipánt(lalele) roșii și verzi, iar în lateral era ornat cu nasturi. Renumiții căruțași din Șapte Sate au purtat manta din piele și szárika(sarică).

Portul popular al ceangăilor la femeile din Șapte Sate are două variante cunoscute.  Cel mai vechi este portul cu hámosrokoja(fusta lungă cu ham) iar cel nou este portul săsesc. În ocaziile mai speciale ale vieții, pe vestimentație domina culoarea albă. Femeia ceangău din Șapte Sate a confirmat în alb, s-a căsătorit în alb și a fost înmormântată în alb. Fetele aveau împletit părul în două codițe, femeile îl purtau în coc, peste aceasta puneau scufia. Fetele își fixau părul cu șnur de culoare vișinie sau purpurie, femeile tinere își legau părul cu panglică brodată cu aur, pe care o purtau doi ani, apoi o preschimbau în panglică de culoare vișinie. Pentru ocazii speciale și duminici, femeile puneau csepesz(bonetă) pe cap, pe care o acopereau cu basma din voal.  Pieptul le era ornat cu kösöntyű(podoabe pentru femei), giuvaiere, pe talie purtau brâu cu ornamente metalice, pe care erau atârnate bugyelláris(pungi brodate) sau erszény(portmonee).  Rokoja(fusta lungă) a fetei și a miresei era albă, încrețită, a femeilor în zile de sărbătoare era neagră, în celelalte zile era albastru închis.  Peste fustă se purta șorțul denumit katrinca(catrință). În trecut, în picioare, femeile purtau crepidă, apoi au folosit cizme din piele de oaie sau capră  tăbăcită. La confirmare purtau cămașă albă, fustă lungă din pânză de in, masining, firiskuó din pânză de in, fustă lungă din in și csipkesurc(șorț din dantelă), iar pe cap purtau cununiță de catifea cu panglici roșii. În cazul căsătoriilor, ornamentul special pentru mirese a fost chivăra din catifea neagră și mantaua neagră.  Pe cămășile pentru femei, broderia părții crețe verzselés^[2] făcea referire la vârsta femeii: cămășile fetelor erau brodate cu roșu, cusute împreună cu roșu, cămășile femeilor erau  brodate cu galben, cusătura de margine era roșie, iar cămășile femeilor bătrâne era brodat cu fir de culoarea untului și era ornat cu volane albe.

Ceata de oaspeți îmbrăcată în vestimentația ornată a umplut biserica spațioasă din Crizbav și conform ritualului evanghelic a început slujba de sărbătoare.

*

*         *

Crizbav a fost pomenit prima dată în 1235 sub denumirea de Cormosbach. Conform tradiției locale, inițial satul era pe porțiunea de hotar numită Komlós, de unde, după invazia de tătari, s-a mutat pe actualul loc. Conform cronicii lui Szeli, în jurul anului 1427, la Crizbav deja exista biserică autonomă. Înainte de aceasta, era numai o filie a celei din Feldioara. În 1484 Feldioara a inițiat un proces împotriva lui Crizbav din cauza captării apei Văii Racului. În scrisoarea de înțelegere, întărită de principele transilvănean Báthory István, figurează ca și Klysbach. În 1498, regele Ulászló II, a dat cele zece sate maghiare din Țara Bârsei Brașovului, ca și gaj. În acest document figurează sub denumirea de Kriczpock.

Sub efectul reformei protestante a lui Honterus, populația din Crizbav a trecut pe religie evanghelică-luterană.  Prelatul Johannes Honterus din Brașov a vizitat în 1544 parohia de la Crizbav. Atunci în sat locuia un chiabur cu 25 de slugi.  Pe unul din dealuri era o biserică bătrână, dărăpănată,  acoperită cu șindrilă, pe lângă aceasta era o clopotniță cu două clopote medii. Lângă pârâu era o parohie mai modestă, în apropiere se afla școala cu locuința învățătorului.

În timpul domniei principelui Rákóczi György al II-lea, în 25 aprilie 1651, adunarea națională din Transilvania a donat pe vecie comuna Krisbach Brașovului.

Din 1659 provine cristelnița  parohiei, dăruit de către Molnár János.

Altarul bisericii a fost donat în 1732 de către Gyepesi György și Csiszár.

Pupitrul preotului a fost donat în 1755 de către Székely András și soția din Cernat.

Biserica veche a fost renovată în 1761 în perioada parohului Szász György. Acoperișul acoperit de șindrilă a fost înlocuit cu unul din țiglă. Prispa a fost făcută de Demeter Márton și atunci și-a primit biserica și prima orgă.

În 1780 în loc de casa parohială s-a construit casa preotului.

În 19 aprilie 1796 s-a aprins o casă și din cauza vântului puternic, din 288 de gospodării, numai patruzeci au scăpat. A ars și școala împreună cu casa învățătorului. În 1798, sub îndrumarea lui Privigyei Sámuel și a rectorului Dévai Sámuel, cu un mare efort s-a reușit reconstruirea școlii și a casei învățătorului.

În 1801, clopotul mai mare, care s-a despicat, a trebuit să fie turnat unul nou.

Membrii comunității s-au înmulțit, astfel că în 1802 biserica a fost mărită, construindu-se și o turlă,  dar nici nu a apucat să se usuce bine tencuiala, cutremurul din 26 octombrie 1802 a produs daune uriașe. A durat zece ani până când biserica a fost refăcută total.

Nici în 1827și nici în 1829 incendiile nu au ocolit comuna. În 1832 a fost epidemie de holeră. În 1833 Crizbav a fost mistuit iarăși de incendiu, iar în 1840 zona a fost scuturată de un nou cutremur.  Atât de tare s-a distrus turla bisericii, că s-a ordonat demolarea sa, iar comunitatea a decis construirea unei noi biserici,  mai mari, mai frumoase, însă într-un alt loc.

Pentru satele ceangăiești din Țara Bârsei, deci și pentru Crizbav, războiul de independență din 1848/49  a adus eliberarea de sub jugul Brașovului. Din Crizbav 115 persoane s-au înrolat în batalionul 86 de honvezi, și au luptat cu vitejie până la bătălia de la  Chichiș.

La sfârșitul lui 1849, în acest sat retras a căutat adăpost Szemerjai Demeter Károly, un ofițer de honved urmărit. Ca și învățător, notar, locțiitor de preot a devenit conducătorul, părintele adevărat al poporului. Pe teritoriul înființat de el, numit și azi Mesterkert [Grădina Meșter],  (45,8244° N; 25,4460° E; 695 m) a înființat o livadă, creând o sursă importantă de venituri pentru locuitorii Crizbavului, deoarece,  chiar dacă satul are hotare mari, pământul nu este fertil.  Horváth-kert [Grădina Horváth] de lângă grădina meșterului din Crizbav, a devenit locul preferat al petrecerilor câmpenești.

În 1850, sub conducerea preotului Foris Márton și a lui Szemerjai Károly, în lunea de după sărbătoarea Festum Trinitatis, au depus piatra de fundație a noii biserici  (45,8149° N; 25,4658° E; 641 m), iar în 1852, au tencuit zidurile ridicate și turla construită.

Au vândut orga existentă Comunității Bisericești reformate din Chichiș. Noua orgă a fost realizată în 1853 de renumitul constructor de orgi Mayvald Heinrich.

Sfințirea noii biserici s-a făcut în 25 mai 1854, la sărbătoarea Înălțării Domnului. Biserica are 29 m lungime, 13 m lățime și 8 m înălțime, înălțimea turlei fiind de 38 m.  Altarul, cristelnița, respectiv orologiul vechii biserici, fabricat în 1816, care funcționează și azi, au fost aduse în noua biserică. În turlă au fost amplasate trei clopote, unul de 360 kg, unul de 240 kg și unul de 200 kg, dar toate trei au devenit prada primului război mondial.

În 1859 în locul bisericii vechi, din materialul acesteia a fost construită locuința preotului.

În 1870 sub conducerea preotului Foris Márton și a maistrului școlar Szemerjai Károly, s-a construit școala ecleziastică pe mai multe nivele.

În 26 iulie a murit Szemerjai Károly, care, în testament, a donat livada de 8 iugăre din Mureni comunității bisericești.

În primul război mondial s-au înrolat mai mult de 40 de bărbați din Crizbav, dintre care 22 au murit vitejește, iar 7 au dispărut.

În 1925 au fost înlocuite clopotele, iar sub conducerea preotului Sexty Kálmán, a fost construită o casă culturală în curtea locuinței preotului. În 1937, din cauza urmăririi de către Garda de Fier, Sexty Kálmán a trebuit să se ascundă.

În 1941, în fruntea comunității bisericești a ajuns preotul Máthé János, care în 1944 a fost citat de mai multe ori în fața tribunalului militar pentru acte de reprimare.

În 1967 a fost construită sala de rugăciuni.

În 1970 a fost reacoperită turla bisericii.

În 1994–1995 a fost reconstruită casa de cultură.

În 2001 a fost reparată și modernizată biserica, iar în 2002 sala de rugăciuni.

După prezentarea istoriei satului să ne aventurăm la renumita cetate Crizbav!

De la biserică mergem către porțiunea de sat denumită Kutastelep, a cărei istorie interesantă o prezentăm din numărul 7/1937 al publicației Encián: „Așezarea cea mai interesantă de lângă comuna Crizbav este cea a rromilor din Kutus. Își au veacul aici aproximativ 40 de familii, exclusiv rromi. Locuiesc în colibe de lut particulare, sub formă de cerc, până și forma cotețului de porci având formă de cerc. Ocupația lor este fabricarea lingurilor de lemn și a coveților, respectiv legarea măturilor. Modalitatea de scobire a lingurii de lemn este interesantă. Strungul primitiv, compus dintr-o bucată de scândură și niște cuțite de scobit poartă amprenta epocii de piatră târzii. În colonia de la Kutus face prăpăd puternic sifilisul și conjunctivita granuloasă. Mortalitatea infantilă mărită denotă și ea existența acestei boli.  Din cei 10-12 copii ai unei familii de abia rămân 2-3. Medicul teritorial din Feldioara a efectuat vaccinări, de care locuitorii coloniei încercau să scape. Au fost strânși din pădurea Letea cu ajutorul jandarmilor, pentru ca vaccinarea să poată fi efectuată. Cu privire la  înființarea coloniei, am reușit să aflu de la neamul acesta cu caracter închis, că ei au fost colonizați aici de un vodă de rromi cu numele de Rákoci, dar când s-a petrecut acest lucru, nici ei nu știu, sau nu vor să spună.” Colibele din lut sub formă de cerc erau denumite de localnici burdé.

Despre accesul la cetate, Orbán Balázs scria: „de la Crizbav trebuie mers încă două ore pe muntele abrupt, umbrit acum de păduri, mai apoi trebuie urcat pe margini abrupte de stâncă, până când călătorul ajunge sub creasta stâncii, pe care se află cetatea, la 3509 picioare (1100 m) deasupra nivelului mării. Vârful de stâncă format în eocen imită forma unui con despicat;   este înconjurat la dreapta de cetate, la stânga de albia adâncă a pârâului Vénpatak”. Leț este legat de Culmea Bálványos aflată la stânga printr-o o coamă de stâncă,  care pe vremuri era brăzdată de o prăpastie de 3-4 m adâncime. Peste prăpastie acum se poate trece pe o punte din scândură.

Pe vârful de stâncă al cetății Crizbav – pe alocuri Valea Racoșului sau Hălchiu –  (Castrum Heltwen) (45,8571° N; 25,4483° E; 1104 m) ne așteaptă o priveliște de nedescris. Se poate vedea Țara Bârsei de la Apața până la Zărnești, cu toți munții care o înconjoară.

Despre originea sau data construcției cetății Crizbav există mai multe teorii, dar din păcate nici una nu este sigură. Unele povestiri atribuie construirea cetății ordinului german de cavaleri colonizați de regele Endre al II-lea. Conform unei alte teorii, cetatea a fost construită în secolul al XIII-lea de către un nobil foarte bogat din Hăghig cu numele de Nemes Mihály, pentru ca acesta să-și ascundă aici averea.  A adus puzderia de aur cusută în piei de bivoli și a ascuns-o în peștera de sub cetate. Peștera cu tuneluri pomenită sub denumirea de várpince(pivnița cetății) și astăzi se numește calea lui Nemes Mihály. Conform celei de-a treia teorii,  Culmea Bálványos, care este în spatele cetății, duce la concluzia că și aceasta putea să fie una dintre cetățile unde pe vremea violențelor creștine din perioada lui Ștefan cel Sfânt, secuii, care țineau la credința lor, se retrăgeau și aduceau ofrande idolilor lor sau zeilor lor naționali strămoșești.  Cândva pe Culmea Bálványos se înălța o capelă din lemn, care mai exista încă la începutul secolului trecut. Ulterior s-a pus o cruce în locul ei.  Azi nu mai există nici crucea. O a patra teorie pornește de la faptul că pe vremuri, pe peretele cetății se putea citi anul 1160. Conform acesteia, regele Géza al II-lea a întărit cetățile din lemn și pământ construite de  Szent László, pentru a proteja granița, iar de atunci ar fi construită și cetatea de la Crizbav.

Azi putem vedea ruinele unei turle de mari dimensiuni, respectiv un rest de zid de bază lat de 1 m.

Turla a fost intactă încă și la sfârșitul secolului al XVII-lea, însă în 1799 s-a prăbușit latura estică  și o parte din latura sudică. În zilele noastre stau în picioare laturile nordice și vestice până la o înălțime de 5-6 m.

Suprafața fundației cetății pomenite prima dată în 1335, este de aproximativ 15×10 m. Certificatul îl indică pe Wass Miklós ca și comandantul cetății, iar certificatul regelui Ludovic I al Ungariei datat din 1344, îl numește pe Tamás, fiul lui Veres Péter.

Într-un certificat întocmit în 16 ianuarie 1458, vicecomitele secui Kazimiri Masa Mihály este comandantul cetății de la Crizbav.

Pentru hrănirea soldaților din cetate, Matei Corvin a donat soldaților din cetate 100 de forinți din aur din recensământul Brașovenilor.

Și în 1462 apare menționată cetatea într-un certificat, iar ultima dată în 1477.  Istoria și distrugerea sa este acoperită de ceață.

În sat se povestește mult despre peștera astupată de sub cetate, din care ar fi pornit și un tunel care lega cetatea de la Crizbav cu biserica din Rotbav și cu cetatea de la Feldioara.

Nu numai cetatea de la Crizbav este renumită, ci și nenumăratele sale personalități. Familia Dezső, care purta numele de Crizbav ca și prenume, și care a dat în secolul XVIII–XIX istoriei maghiare nenumărați preoți, scriitori, personalități publice, respectiv o stradă în Cluj-Napoca, care a fost denumită strada Krizbai.

Aici s-a născut Preasfinția Sa Mózes Árpád (Crizbav,  25 iulie 1931– Budapesta, 1 mai 2013) preot evanghelic, episcop din Transilvania, revoluționar în 1956.

Aici s-a născut și aici este înmormântat Seres András (Crizbav, 23 martie 1935 –  Arcuș, 25 noiembrie 1992), etnograf renumit din Țara Bârsei.

Aceste personalități distincte, poate chiar acum, s-au reunit în ceruri la un sfat, sub pomii fructiferi din Mesterkert, ca să țină în viață acest sătuc maghiar minuscul în colțul zigzag al Țării Bârsei, pentru a-i putea oferi un viitor mai frumos.

…ceremonia căsătoriei este spre sfârșite, ca musafirii să continue lakadalom(nunta)^[3] în căminul cultural de lângă biserică. Nici nu a spus preotul Amin, și doi purtători de coroane au dispărut din biserică pe neobservate. Se grăbeau la casa de cultură.  Nici nu au fost interesați de colacii mirelui și ai miresei, care au fost copți sub formă de potcoavă cu o seară înainte și umpluți cu mac și cu nucă, ca tânăra pereche să aibă noroc în viață, ci au luat plăcinta și pălinca de pe masă și au pornit alergând pe strada principală. Doar că până atunci s-a deschis și ușa bisericii, și cei mai îndemânatici și aprigi siheder(băieți)^[4] au alergat după cei cu coroana, iar după ce i-au prins pe stradă, au consumat împreună plăcinta și pălinca.

Kovács Lehel István: Térben és időben… Barangolás a Barcaságon
Hétfalusi Magyar Művelődési Társaság, Négyfalu, 2017.
ISBN 978-973-0-25878-3

_____________________________________________

^[1] Ivándⁱék: cadou subs.

^[2] broderia încrețiturii.

^[3] Lakadalom: nuntă subs [Sărb.].

^[4] Băiat, tânăr de sex masculin.