Purcăreni

Pürkerec, Pulchretia vagy Purpura, Pürkeresse, Purcăreni. Sat la 15 km est de Brașov, pe malul drept al pârâului Zizin.  În anul 1880 din cei 2038 locuitori ai săi 1114 erau maghiari; respectiv 843 erau vorbitori de limbă română, în 2002 din 1427 locuitori 554 sunt maghiari. Cu o sută de ani mai devreme din 2092 persoane 1110 erau maghiari. Această comunitate maghiară mică și în zilele noastre face să dăinuie obiceiuri populare maghiare străvechi, deși acest lucru nu este o treabă ușoară fiind minoritari pe vremuri între sașii de odinioară, iar în zilele noastre între români, și trăind în umbra unui oraș mare…

*

*         *

Tropăieli sălbatice pe zăpada bătătorită. Țipete mute, limbi de foc purpurii. Umbre profund negre în amurg. Măști înfiorătoare: pene de vulturi, păr de cal și colți de porc. Se ciocnesc săbiile. „Unu, doi, trei… Patru se luptă pe viață și pe moarte. Săbiile scot scântei. Răsună tălăngile. Până la urmă cel mai slab se prăbușește. ”A intrat dracu în el!” Și săbiile despică piele, carne, oase. Numai moartea curăță sufletul, corpul. Se intensifică tălăngile. Evocă puterea făuritoare. Săbiile în teci: a sosit vremea biciului. Țăcănit sălbatic, ca răul să fie alungat, iar bunătatea să fie ademenită aici. Suflet nou, puternic în cel măcelărit. Mânerul biciului lipește împreună corpul, vindecă rănile, și o ultimă pocnitură puternică mână în el sufletul. Miracolul divin al învierii. Se naște o nouă viață, izvorăște o nouă credință, la care deja nu mai are acces răul. S-a înfăptuit inițierea. Slabul a devenit puternic, băiatul a devenit bărbat.  „Poate mán(deja)[1] să alerge, ca și Csitkuó(mânzul)[2] din câmp!”

Dansul pantomim al kuka(mutului)[3] încheie borica, hora străveche a bărbaților ceangăi din Șapte Sate. Este un  ritual de inițiere, o activitate magică, un ordin sacral. Simbolul renașterii Soarelui. Pregătirile și repetițiile se petrec în timpul Adventului, perioada de așteptare a Crăciunului. În trecut, în solstițiul de iarnă, borica era dansat mergând din casă în casă, iar ritualul s-a prelungit până la carnavalul dinaintea postului Paștelui. Consiliul din Brașov, făcând referire la un ordin imperial, în data de 6 februarie 1764 a interzis borica, astfel aceasta putea fi dansată numai în secret în ziua Sfinților mici (Aprószentek[4]). În 1861, Zajzoni Rab István l-a descris ca fiind un obicei dispărut, dar în zilele noastre există, ca dovadă că a renăscut.

Flăcăii poartă ciorap de postav negru sau alb și szëttër(jerseu)[5] gri sau negru[6]. Pe cap poartă căciuli din piele de oaie, care au fost ornate cu panglici colorate și colilie. În picioare au cizme lungi, cu pinteni, zorzoane, și clopoței de veghe. În mână țin un csákány(târnăcop) ornat sau un lapocka(omoplat)[7] pe care flutură un sajinka(batic din mătase )[8].

Cei care dansează borica intră pe rând în curte, în față este tebe[9], flăcăul care ține bradul. Pe brad atârnă fructe aurite. El este urmat de doi-trei rromi: unul care cântă la fluier, unul care cântă la vioară și un cobzar. După ei, vine ceata boricașilor, în fața acestora sunt doi vatáfi(vătafi)[10]. Ei sunt urmați de kuka(mascați), care prin jocul lor încearcă să țină mulțimea la distanță. La urmă sunt cei cu coșuri și purtători de nyáshordozuók(purtătorii de nyás)[11], aceștia duc cu ei carnea, ouăle, cârnațul și pâinea primită. În cazul în care stăpânul casei a uitat în curte ceva unealtă mică și mascatul o găsește, atunci nu i-o dă înapoi până nu primește un crăițar de la gazdă.

Din mâncarea și banii strânși, seara se organizează o petrecere mare. Dansatorii, dirijați de către vatáfi(vătafi) dansează hora care se rotește spre dreapta-stânga și care constă din repetarea multiplă a temelor (borica unu, doi, trei și borica turcească).

*

*         *

Denumirea de Purcăreni apare prima oară în 1498, într-o scrisoare de gaj eliberată de către regele maghiar  Ulászló al II-lea, – deși așezământul este mai vechi cu cel puțin 150 ani.

Până în 1445, parohia sa aparținea de biserica Szent Mihály (Sfântu Mihai) din Cernat. Biserica mamă de la Purcăreni s-a format în 1447, iar în 1450, pe un deal stâncos, s-a construit mica biserică gotică cu ziduri de cetate, care a fost sfințită pentru omagierea Mariei Magdalena (45,6480° N; 25,7870° E; 596 m). În acele timpuri, de aceasta aparținea și Tărlungeni, Zizin, Budila și Teliu. Ultimele două dintre acestea s-au desprins în 1520, iar Tărlungeni în 1686. La vizita din 1544 de la Purcăreni, Honterus a găsit aici școală și învățător. În acele timpuri, la Trei Sate locuiau în total 59 de familii, care dădeau anual 10 asperi, cereale și lemne de foc preotului, iar învățătorul primea de la ei anual 4 asperi și trei pâini. Nu peste mult timp, sub influența reformatorului sas și cei din Purcăreni au trecut la credința evanghelică.

Biserica medievală există și în zilele noastre, însă a suferit multe extensii și modificări.

Sanctuarul mic păstrează formele închiderii poligonale și arcul de triumf în formă de semicerc. A rămas sacristia, dar a fost incorporată în sanctuar. În mod identic baza turnului s-a îmbinat cu nava bisericii. Deși peretele fortificat al cetății a protejat de multe ori satul față de tătari și turci, în 1761 biserica a fost reconstruită din nou cu pereți având înălțime mică.

În marele incendiu din 1767 aproape întregul sat a ars, flăcările însă nu au atins biserica. Tot în acel an, morarul Bacsó Mihály și soția sa, au donat bisericii o orgă. În 1778 biserica a fost extinsă cu o prispă. Pe 30 mai 1793, turnul a fost deteriorat de un fulger, în timpul reparațiilor a fost înălțat cu un ”stânjen german”. Scrierile preotului Deák András, care au fost depuse în anul 1794 de către el în globul de deasupra turlei,  relatează pe larg lucrările. Casa preotului a fost construită în 1804. În anul 1818 s-a desprins și Zizin, devenind astfel o unitate bisericească autonomă.

Noua școală, care a fost construită împreună cu casa preotului, și-a deschis porțile în 1834.

În 1848 s-au înrolat în  batalionul 126 de honvezi din Șapte Sate 59 de tineri din Purcăreni, care au luat parte la luptele de la Timiș, Mândra, Făgăraș și Șona.

Primăria foarte frumos ornamentată a fost construită în 1868.

În perioada 1873-1883, folosind planurile constructorului  Véber György din Brașov, biserica a fost reconstruită, mărită aproape în totalitate, iar în turn s-au montat două clopote. În 1859 s-a construit o nouă casă pentru preot.

La renovarea bisericii, în fundația capelei demolate s-a găsit locul de veci al preotului Pap György. În zilele noastre monumentul funerar decorează intrarea în biserică: ”Oprește-te drumețule, întrebi/Cine este aici așezat/Corpul Domnului meu/Prea Sfințitul Pap György/Se odihnește aici/Sufletul Său însă în Ceruri/Se bucură/După sunetul trâmbițelor cele două/Se vor uni/A slujit 54 de ani/Iar în această casă a trăit șaptezeci și 8 de ani/În lume:/Unamieșaptesutedouăzeciși/Doi a decedat/A fost pus în acest Mormânt/În luna lui Ivan.”

În Primul Război Mondial și-au pierdut viața 40 de bărbați, 26 au dispărut. Tot atuci și clopotul a fost confiscat. Abia în 1922 a fost pus unul nou în locul acestuia.

Odinioară în Káposztáskert (Grădina de verze) au stat cazane pentru ars varul.

Cei din Șapte Sate îi numeau în batjocură pe cei din Purcăreni meszes(vărari), deoarece aceștia ardeau piatra de var și îl comercializau. Cazanele construite din cărămidă de 4-5 m înălțime și 3,5 m diametru erau adâncite în pământ. Fiecare dintre cele 5 cazane era capabil să ardă 12-14 căruțe de piatră. Din acesta rezultau 6-7 căruțe cu var, pe care cei din Purcăreni îi duceau la târgurile îndepărtate cu ajutorul căruțelor cu prelată.

În jurul anului 1938 două dintre cazane au fost mărite, astfel acestea au devenit capabile să ardă 22 de căruțe cu piatră.

Piatra necesară era adusă de la cariera de piatră din localitate, iar piatra de râu era adusă din pâraiele Tărlung și Zizin.  Alimentarea cazanelor era făcută de către muncitori angajați, iar punerea în funcțiune a cazanelor corespundea deseori unei ceremonii. Dis de dimineață, cei doi törüő (spărgători) se apucau de lucru cu ciocanele lor cu mâner lung. Mai târziu soseau  rakuó(încărcătorii), care stând în mijlocul cazanelor, clădeau pietrele în jurul lor. Puneau în formă de cerc un rând de sor kutyafej(cap de câine)[12], un rând de rendküő(piatră de rând), apoi un rând de apruó(pietriș). Pietrele de mărime corespunzătoare erau aduse în căzi mici de lemn de către horduó(cărăuș), la száda(gura)[13] cuptorului de var, iar acestea erau date la biészedüő(celui care le colecta). Când cel care clădea nu mai putea ajunge la mormanul de pietre, își făcea schelă din lemne de un metru lungime așezate în formă de galic(colivie)[14]. Vizavi de găurile din cuptorul de var lăsau fantă, iar cu ajutorul pietrelor plate clădeau trecătoare. Gura cuptorului de var a fost închisă prin zidire cu cărămidă  și s-a lăsat o fantă mai mică pentru lemn.

Pentru arderea unui cuptor de var aveau nevoie de 14-15 stânjeni de lemn de fag, aceasta era aprinsă de către cei doi tüzelüő(fochiști). Pietrele erau arse trei zile. Cazanul era lăsat să se răcească jumătate de zi înainte să se scoată varul ars, apoi cu ajutorul kapácská(sapelor mici), huzuó(trăgătorii) trăgeau varul în covată, și puneau varul ars – oxidul de calciu gri-albui, concasat, cu starea de agregare solidă – în căruțe.

După naționalizare, arderea pietrei de calcar a dispărut, dar Grădina cu varză a mai păstrat și alte surprize.

La aproape un kilometru sud-est de sat, la vechea carieră de piatră (45,6373° N; 25,8040° E; 718 m) arheologii au găsit o stâncă cu fosile. Blocul de calcar descris în 1954 de către geologul Dan Patrulius, conține scheletele fosilizate din jurasicul superior și era cretacică a animalelor de apă sărată: corali, raci, scoici – în special melci Zeilleria, respectiv Terebratulina – și bancul de corali din Transilvania, care a rămas în starea cea mai integră posibilă. În zilele noastre stânca este considerată o rezervație geologică și este arie protejată.

În zilele noastre Purcăreni face parte din comuna  Tărlungeni, și împreună cu Zizin constituie Trei Sate din Șapte Sate. Celelalte patru s-au unit și în 1950 au alcătuit orașul Săcele. Purcăreni a ales calea conservării tradițiilor străvechi, deși în zilele noastre mulți locuitori din Brașov își construiesc case de vacanță în acest sat, totuși mai există aici tradițiile populare vechi ale ceangăilor, în special încondeierea ouălor și borica străveche, fermecătoare.

Kovács Lehel István: Térben és időben… Barangolás a Barcaságon
Hétfalusi Magyar Művelődési Társaság, Négyfalu, 2017.
ISBN 978-973-0-25878-3

_____________________________________________

[1] Mán: deja hsz.

[2] Csitkuó: mânz subs [Animal].

[3] Kuka: mascat, personaj mut în borica subs [Sărbătoare.].

[4] Astfel, intercalat între jocurile sărbătorești al Sfinților Mici din Secuime și borica s-a putut dansa în secret.

[5] Szëttër: jerseu subs [Îmbrăcăminte].

[6] Culorile portului diferea de la sat la sat (Tărlungeni, Zizin, Purcăreni)

[7] Csákány era un fel de bâtă ornată, lapocka era o bucată de lemn ornat, care semăna cu lemnul folosit pentru baterea rufelor la spălare.

[8] Sajinka: batic din mătase subs [Îmbrăcăminte].

[9] Tebe: brad împodobit cu mere, panglici, care se folosea la dansul borica subs [Sărbătoare].

[10] Vatáf: Vătaf. conducător în cazul dansului borica subs [Sărbătoare].

[11] Nyáshordozuó: rol în cazul dansului borica subs [Sărbătoare].

[12] Piatră de mărimea capului de câine.

[13] Száda: gura subs.

[14] Kalicka, galic: colivie subs.

Activități

Programe

Cultură imaterială

Produse locale

Recomandări

Hostel Zozo House

O adevărată oază în agitația orașului, care promite o atmosferă prietenoasă și relaxare deplină. Este baza perfect...

Mai mult
Restaurantul Pilvax

În centrul orașului Brașov, oaspeții se pot bucura de aroma unică a gusturilor inspirate din bu...

Mai mult